1.1 - Rutina de dimineață
Arthur s-a trezit cu o fracțiune de secundă înainte ca telefonul să vibreze pe noptieră. 07:10. Nu era un miracol, ci rutină. După ani de același program, corpul învăța singur. A rămas întins o clipă, privind tavanul, apoi s-a întors ușor spre Adina.
Dormea pe o parte, cu spatele aproape lipit de el. Mâna ei i-a căutat instinctiv brațul; știa că se trezește. Un gest mic, intim, repetat de mii de ori în optsprezece ani. Arthur a zâmbit fără să-și dea seama.
— Hai… e timpul, a murmurat ea, fără să deschidă ochii.
— Știu.
07:30 nu era negociabil. Dacă pierdeau ritmul dimineții, toată ziua se rupea. Baia a fost scurtă. Apă rece pe față, periuța de dinți, mișcări automate. Un moment în fața oglinzii: cearcăne ușoare, păr încăpățânat, nimic ieșit din comun. Un om obișnuit. Exact asta era.
Dormitorul a rămas în urmă: pat matrimonial, mare și stabil, dulap pe tot peretele, plin de haine aranjate fără grabă, televizorul mare de 189 cm, stins, inutil dimineața. Din dormitor se intra direct în balconul închis. Biroul lui Arthur. Calculatorul, sculele, cutiile cu piese, aparate vechi și noi — unele așteptau de mult să-și facă timp să le repare. Replicile de airsoft, pistoale și puști, erau la locul lor, pe perete și în cutii de transport, curate, verificate.
În bucătărie, lumina era moale. Espressorul a pornit din reflex.
— Nu, nu, a spus Adina din baie. Nu te minți singur, nu mai apuci să bei cafea.
Arthur a oprit aparatul și a mutat cana.
— Diseară.
— Zici asta de trei zile.
— Și tot diseară rămâne.
Aramis a apărut din camera lui cu ghiozdanul pe un umăr. Camera lui era mare, aerisită, cu birou, monitor, cabluri legate frumos, rafturi cu piese. O ordine care nu venea din constrângere, ci din obișnuință.
— Ieșim, tati?
— Imediat. Mă duc eu înainte să pornesc mașina și vin la ieșirea din bloc. Vă aștept.
Ușa metalică s-a închis în urma lui cu sunetul acela greu, sigur. Arthur nu a închis-o în cele opt puncte de siguranță. Și-a amintit clipul de pe Facebook, cu niște polițiști și un berbec care se chinuiau să spargă o ușă ca a lui. Zâmbise atunci. Mai degrabă cade peretele.
Dormea pe o parte, cu spatele aproape lipit de el. Mâna ei i-a căutat instinctiv brațul; știa că se trezește. Un gest mic, intim, repetat de mii de ori în optsprezece ani. Arthur a zâmbit fără să-și dea seama.
— Hai… e timpul, a murmurat ea, fără să deschidă ochii.
— Știu.
07:30 nu era negociabil. Dacă pierdeau ritmul dimineții, toată ziua se rupea. Baia a fost scurtă. Apă rece pe față, periuța de dinți, mișcări automate. Un moment în fața oglinzii: cearcăne ușoare, păr încăpățânat, nimic ieșit din comun. Un om obișnuit. Exact asta era.
Dormitorul a rămas în urmă: pat matrimonial, mare și stabil, dulap pe tot peretele, plin de haine aranjate fără grabă, televizorul mare de 189 cm, stins, inutil dimineața. Din dormitor se intra direct în balconul închis. Biroul lui Arthur. Calculatorul, sculele, cutiile cu piese, aparate vechi și noi — unele așteptau de mult să-și facă timp să le repare. Replicile de airsoft, pistoale și puști, erau la locul lor, pe perete și în cutii de transport, curate, verificate.
În bucătărie, lumina era moale. Espressorul a pornit din reflex.
— Nu, nu, a spus Adina din baie. Nu te minți singur, nu mai apuci să bei cafea.
Arthur a oprit aparatul și a mutat cana.
— Diseară.
— Zici asta de trei zile.
— Și tot diseară rămâne.
Aramis a apărut din camera lui cu ghiozdanul pe un umăr. Camera lui era mare, aerisită, cu birou, monitor, cabluri legate frumos, rafturi cu piese. O ordine care nu venea din constrângere, ci din obișnuință.
— Ieșim, tati?
— Imediat. Mă duc eu înainte să pornesc mașina și vin la ieșirea din bloc. Vă aștept.
Ușa metalică s-a închis în urma lui cu sunetul acela greu, sigur. Arthur nu a închis-o în cele opt puncte de siguranță. Și-a amintit clipul de pe Facebook, cu niște polițiști și un berbec care se chinuiau să spargă o ușă ca a lui. Zâmbise atunci. Mai degrabă cade peretele.